Am o camaruta plina cu lucruri legate de gastronomie. Aici imi fac experimentele. Le fac singura, cand farmecul serii este mai puternic, iar imaginatia mea atinge apogeul.

Am nevoie de o victima noua. Oare, ai vrea tu, draga imbecil frumos? Am avut atatea victime, dar m-am saturat sa ma joc cu ele. Cand plec din camaruta mea, le las acolo, nu le iau cu mine, raman la expozitie sa le mai vad eu, din cand in cand.Pe tine, draga imbecil frumos, nu te-as putea lasa singur in intuneric, ai face prea mult dezastru. Ti-as lasa lumina aprinsa, intr-un colt, croit doar pentru tine. Nu te-as rani, mai mult decat ai facut-o tu prin simpla ta existenta… care draga imbecil frumos, e mizera.

Vad un cadavru langa mine in pat. Il vad azi si imi zambeste. Il vad maine, iar imi zambeste..poimaine, il vad iar… dar nu imi mai zambeste. Poate l-am blestemat cu ochii mei mari si mult prea albastri. Te rog, iarta-ma! Te rog, zambeste-mi din nou! Ma uit la pisica neagra din dreapta mea, nici ea nu-mi mai zambeste. Atunci nu mai zambesc nici eu, ma intorc cu spatele. Pisica neagra se uita la mine, o simt, imi zambeste si ii vad coltii. Sangele imi pulseaza si mi se urca din ce in ce mai sus..tresar si explodez. Pisica neagra se sperie, cadavrul zambeste, e fericit. Deschid usa, pisica pleaca, iar cadavrul ma imbratiseaza..zambim amandoi.

Imi strigi intr-una ca vrei doar gratiere…ce ai facut ca sa o meriti? Te-ai tarat prin desertul mintii mele, te-ai innecat in sentimentele mele abrupte, ai mutat munti de ganduri si de sentimente grele din inima mea? Ai tacut si m-ai privit in van, m-ai lasat rece..

Te-as fi putut gratia daca ma invitai macar o data la vals. Sa dansezi cu mine un, doi, trei si din nou un,doi, trei, sa ma ridici si sa ma invarti in aer, sa ma faci sa simt ce putere zace in spatele unui chip blajin. Puteam valsa ca doi copii inocenti , cu ochii mari si plini de emotii. Puteam fii plini de gratie si speriati de gandul sa nu ne calcam unul pe celalalt pe picioare, sa nu gresim randul pasilor si sa stricam perfecta armonie. Puteam dansa un vals matur , privindu-ne doar in ochii. Eu sa imi revars oglinda sufletului in ochii tai, iar tu sa ma privisti ca pe o rara opera de arta, o capodopera construita din mii si mii de bucatele, de cel mai fin si sensibil pictor.

Gratierea nu se ofera oricui, ea se merita, pentru ea trebuie sa iti dovedesti nevinovatia. Tu nu esti victima nedreptatii, tu esti autorul ei. Toti ne dorim sa ajungem in ,,loc luminat,in loc cu verdeata” unde nu exista suferinta, doar un echilibru perfect. Tu nu poti ajunge acolo, tu esti omul care si-a dorit prea multe, a incalcat multe promisiuni, a folosit cuvinte marete pentru gesturi care se pot vedea doar cu lupa, de pe noptiera veche din dormitoru. Tu, ai fost cel mai pur inger din cati a vazut umanitatea, ai lasat urme care dor cand ai ales sa decazi, cand ai ales sa fii o jumatate de pacate. Ai calcat peste cadavre, doar ca sa iti satisfaci pornirile demonice, acum nu te plange ca zaci intr-un cimitir al gandurilor pustii. Puteai face rai cu puterea ta, puteai crea un paradis dioniseac, in care sa ne scaldam amandoi. Ai preferat sa fii un sarpe, o iguana care sa muste si sa inunde cu venin pe oricine intalneste in cale-ai lunga.

Nu-ti pot oferi fructul interzis al gratierii, te pot lasa doar sa visezi la el. Uita-te dar nu-l atinge. ,,Ultima dorinta a unui om ar trebui sa fie indeplinita!” imi tot repeti. Tu nu esti om, dulcele meu chin, tu esti demon fara coarne, care ia si nu prea da. Eu am figura unui inger fara aripi numai bun pentru rai, sunt intr-o antiteza perfecta cu tine si cu pacatele tale. Mi-ai dat putin, am inmultit la nesfarsit ,,putinul tau”, eu ti-am dat mult iar tu ai impartit ,, multul” meu.

Poate vii din rai, poate vii din iad..nu reusesc sa imi mai dau seama. Du-te si cauta gratiere peste mari si tari, fii un calator toata viata pana cand iti gasesti linistea. Eu vreau doar sa privesc cerul plin de nori, sa trag aer adanc in plamani si sa ma gandesc …sa cuget la cine si ce ai fost.

Imi pare rau, e randul meu sa distrug lumea, iar la final sa zambesc..

Iubirea ma omoara, ma consuma, ma suge de puteri si de sperante, dar am nevoie de ea. E atat de dulce si de atragatoare. O aud cum imi striga numele in intunericul noptii, o aud cum ma cheama la ea, sa beau din potirul ei plin cu otrava si suferinta.

Ma topesc de dorul ei cand nu o am, sau cand ma trateaza cu spatele. E cel mai dulce dintre chinuri, ma ridica si coboara in acelasi timp, ma iubeste si uraste in acelasi timp. E chinul meu scump si drag, dar ma distruge atat de tare. Se joaca cu mine, un joc periculos, nu stie ca eu imi pun inima in joc. Nu stie ca inima mea e mica si fragila, e mica si nu stie sa se apere singura, nu stie sa isi faca planuri de atac in acest razboi care o usuca de puteri. Tu ai arme mari, sti cum sa le folosesti, sti prea bine cum sa ma distrugi..sti prea bine si cum sa ma ridici, apoi sa ma cobori in adancul iadului, ca sa te joci din nou in pletele mele balaie.

Nu pot sa inteleg de ce te joci acum cu mine? Am pacatuit prea mult, iar acum trebuie sa imi ispasesc toate greselile? Atunci te rog, iarta-ma.

Iti place sa ma chinui, nu-i asa? Iti place sa imi vezi chipul inundat de lacrimi amare..stiu ca asta te satisface, asta iti creste puterile, iti ascute sabiile, ca sa ma tai si mai adanc.

Stiu ca nu tu nu ma iubesti, nici n-ai putut vreodata. Doar eu, si ochii mei te-am putut iubi, si te-am fi putut iubi o eternitate. Ti-am fi putut da o eternitate de sarutari, de imbratisari si de alinturi. Tu nu vrei, tu crezi ca suntem atat de asemanatori, dar in acelasi timp, firi diametral opuse. Tu preferi sa imi oferi o eternitate de suspinuri, o eternitate incarcata de ganduri cat mai negre si intunecate. Tu preferi sa ma vezi jos, in genunchi, preferi sa arunci cu cele mai dureroase pietre pe care le ai ca munitie impotriva inimii mele. Tu vrei sa ma distrugi..si vei reusi asta, pentru ca eu sunt singura vinovata care ti-a dat puteri absolute asupra inimii si corpului meu. Sti ca sunt sclava iubirii, sunt sclava celui pe care il iubesc necontenit.

Iubirea ma omoara in fiecare zi tot mai tare. Portile de la inima mea nu vor mai rezista, vor ceda, vor fi zdrobite de brutalitatea cuvintelor tale mari. Atunci, o vei cuprinde si o vei incatusa ca sa o pedepsesti ca pe cel mai mare ucigas. O vei rupe, bucata cu bucata, iar ea, iar ea..doar iti va zambi, pentru ca atat stie, sa moara cu zambetul pe buze.

Iubirea ma omoara, tu esti iubirea mea, tu esti ucigasul meu.

Ascultă când tac, când nu spun nimic și totuși îți mărturisesc atâtea trăiri și sentimente. Ascultă când tac și mă deschid în față ta, când mă dezbrac de sentimente, de secrete, de incertitudini. Când sunt goală în față ta, mai goală că oceanul noaptea. Ascultă când îmi pun stele în par, când dansez cu noaptea, nu mai fii tăcut, doar ascultă.

Eu nu știu să scriu poezii, așa că ține. Știu doar să creez vise, știu doar să pictez în culori întunecate, știu doar să trăiesc în plan oniric cu ține. Nu îmi place să spun povești oamenilor, sau să le arăt ce pictez, vreau doar să taci și să mă asculți, să simți ce simt și eu, să mă simți pe mine.

Ști cine sunt eu? Sunt coșmarul după care tânjești, coșmarul care s-a născut pentru ține, pentru că tu să îl îmblânzești, coșmarul pe care să îl distrugi și să îl transformi într-o aura de basm. Sunt o sălbatică într-o lume mult prea așezată, mult prea ordonată. Tu puteai fi îmblânzitorul meu, dar tu preferi să taci și să mă ignori, preferi să nu te uiți în ochii mei de cristal.

Tăcerea e și ea un răspuns. Un răspuns foarte greu și apăsător, nici măcar nu ai idee cât mă doare tăcerea ta, cât de mult îmi chinuie sufletul. Ți-am dat puteri asupra mea, pe care să le folosești că să mă faci fericită, dar tu ai preferat să faci război cu sufletul meu.

Dacă taci acum, să taci pe vecie. Să nu mă mai chinui, să mă lași în vântul de noiembrie, să mă lași să zbor cu suferință, să mă lași …să mă lași…

Tu nu suferi dupa mine. Tu doar joci sah, un joc al naibii de periculos care imi face rau, ma ucide pe interior. Dar nu-ti dai seama, tu ai doar pareri de rau, pareri doar scrise, nu si aratate.

Poate nu iti dai seama, dar prin ceea ce faci, ma ademenesti intr-un joc al iubirii, al iubirii toxice, dar sti ce e surpinzator?! Ca inca ma tine,ma tine sa scriu despre tine si despre ceea ce imi faci tu..cum ma chinui tu, cum ma imbolnavesti. Sti bine ca n-am sa spun nimanui despre asta.. si iti place. Poate suntem bolnavi amandoi…si nu vedem asta. Dar, iubesc asta.

Poate ai dreptate, sunt mult prea mica. Mica, adica neinitiata in ale iubirii. Si chiar iti dau dreptate! Te-am inzestrat cu prea multe calitati de Fat-Frumos in mintea mea bolnava dupa tine, care tanjea dupa atentia ta inca de cand te-am vazut. „A fi sau a nu fi?” spunea Hamlet…”a fi sau a nu fi” indragostit de un om ca tine, sau ca mine? Intrebarile nu isi au rostul acum, tu oricum ai plecat departe, iar eu, am ramas…rastignita pe crucea durerii, a unei chin deosebit de dulce.

Deznodamantul povestii noastre scurte dar intense e atat de diferit, si parca atata de asemanator. Doi oameni, diferiti din punct de vedere al caracterului, amandoi cu aspiratii inalte, care tanjesc dupa iubire si libertate.Vrei sa renasti ca pasarea Phonenix, din propria cenusa?! Asta nu inseamna ca te intorci la vechiul alint, care iubire, e atat de toxic pentru tine..Ochii tai negri, ca noapte , ascund multe poezii, iar ochii ei, sunt plini de serpi, gata sa te muste si sa iti inunde corpul cu amarul veninului.

Nu vreau sa renansc. Vreau sa raman asa cum sunt acum, trista si fericita ca m-am indragostit de tine. Esti versul din poeziile mele, din cantecele mele, care fara tine ar fi monotone. Inima imi tresare doar cand iti aude numele..iar cand parfumul tau se atinge de pielea mea rece, primavara incolteste in sufletul meu.

O ultima intrebare imi ramane pe buze mele reci si moi: „Dar tu suferi dupa mine?”

Sunt fata frumoasa, cu zambet de copil, care s-a indragostit de tine. Nu regret nimic , drum lin, iubire! Sa nu uiti, esti versul din poeziile mele. Ai plecat, si m-ai dezechilibrat. Nu e nimic, te-am bagat in vene, si te-am tatuat in inima. Dormi frumos, copil drag.

Alexa, fata frumoasa care s-a indragostit rapid.

Mi-as dori sa pot comunica cu inima mea,sa ii spune exact ca o mama copilului ei ce e bine si ce e rau, ca sa o feresc de toate relele si dezamagirile care o fac sa se scurga asemenea nisipului dintr-o clepsidra. Uneori am impresia ca sunt defecta in ale iubirii. Ajung mereu de unde am plecat, parca ma invart intr-un cerc vicios care ma conduce numai la durere si panica. Poate chiar sunt..si nu imi dau eu seama, sau poate fac doar pe proasta ca sa ma consolez singura..atat de josnica pot fi uneori, ca ma uimesc si pe mine. Ajung sa iubesc atat de repede, marturiresc sentimentele, apoi devin batjocura, si iar ma inchid in castel, si pana la urma de ce sa nu o fac?! Ajung sa te iubesc, iar tu, ce imi faci?! Ma inchizi in cea mai intunecata si rece camera…durere, panica, astea ma definesc. Sunt incapabila sa am o relatie, incapabila sa il fac pe cel de langa mine sa ma vada asa cum sunt, incapabila sa ma deschid ca bujorii primavara, si sfarsesc crunt..Am ajuns la concluzia ca mi-o fac cu mana mea.

O pereche de ochi si un zambet n-ar trebui sa ma topeasca, n-ar trebui sa fie un demon cu harpa pentru mine. El e un demon, cel mai frumos dintre ei, vine la fel ca Luceafarul, din vaile „chaosului”, intr-un zbor ce pare „un fulger neintrerupt”. Vine la mine sa ma distruga..Nu imi vede chipul blajin si corpul firav. Imi vede doar sufletul, care a alunecat intr-un adevarat iad, din care e incapabil sa iasa. Eu, la randul meu, sunt incapabila sa ies din „cercul meu stramt”, unde norocul ma petrece, si ajung ca Luceafarul sa ma simt „Nemurito si rece”.

Draga inima, promit sa incerc sa fiu frumoasa si rece, ca sa nu imi imbolnavesti si restul organelor cu tristetea in care te-ai cufundat. Calea Lactee nu e atat de departe, stiu ca te doare, dar mai poti ajunge acolo, tine minte..ai mai fost acolo, si ti-a placut mult.

Draga inima, esti singura care ma intelege, singura care sufera si plange odata cu mine. Candva inima lui te va face fericita, dar nu acum, draga mea. Acum trebuie sa te odihnesti, pentru ca incepi sa semeni cu „un mort frumos cu ochii vii”, iar inima lui, nu e bolnava ca tine, e plina de unicorni si jeleuri, inima lui zambeste ca a scapat de tine si ca se poate lasa purtata de vantul tomnatic in cautare de noi alinturi .

Draga inima, te iubesc neconditionat dupa cateva zile, luni si ani. Esti a mea, iar eu a ta. Poti sa intelegi asta? Draga inima, cum sa iti mai explic ca sunt alaturi de tine si ca simt exact ce simtit si tu pentru mine? Esti inima mea, si asa vei ramane, indiferent de ce se va intampla in lumea asta meschina, plina de cadavre in suflete vii.

Draga inima, plang pentru tine!

Am simtit.

Dupa luni de agonie interioara, am simtit cum regatul de gheata incepe sa se clatine. Ceva era nefiresc.. oare mi s-au reactivat emotiile? Nu eram sigura, pana cand m-am uitat a doua oara la el, si am vazut ca ma privea zambind. Am rosit, iar zambetul mi-a reaparut , ca o comoara de mult pierduta. M-am uitat si a treia oara, apoi si a patra oara, pana a inceput sa se prinda ca ma holbam la el. De ce faceam oare asta?! Stiam cum va sfarsi totul, la fel ca si acum cateva luni..voi sfarsi prin a ramane singura, cu un gol imens in suflet, si cu rauri de la lacrimi care sa imi inunde fata mult prea rotunda. Cu toate astea, nu-mi puteam lua ochii de la el, avea ceva, ceva ce stiam ca mi-ar putea topi regatul, ceva ce mi-ar putea invalui sufletul si sa-i redea linistea dupa care tanjea de atata vreme. Ar fi trebuit sa ma opresc din privit, dar ma atragea ca pe un magnet, eram dependenta de a-l privi. Eu eram dependenta, iar el independent. M-am izolat de restul oamenilor si mi-am creat un univers fantastic, al meu si al lui, unde sa pot abuza de ochii si buzele lui.

Era un sentiment pe care nu-l mai simtisem de mult timp, de cand m-am inconjurat de gheata si frig. Era o caldura care imi invadase tot corpul, o caldura care imi curgea prin vene, care imi imbujora obrajorii. Era ceva placut. M-a vazut ca il privesc, iar acum se uita in cealalta parte, oare ma crede defecta? Sau crede ca sunt inca una care vrea sa ii cucereasca inima doar pentru a numara stelele intr-o singura noapte?! Doar privea si radea. Asta inseamna in limbajul trupului ca ma crede penibila, in viziunea mea..deci ar fi trebuit sa ma opresc, si exact asta ii ordonam corpului meu, in timp ce eu ma uitam iar si iar la el. De ce?!

Ochi mari si caprui, buze senzuale cu ajutorul carora mi-ar fi putut cuprinde tristetea din suflet, si o privire lunga, calda …nu ma puteam opri din privit, iar el stia asta, mai bine decat mine. Am iesit afara, imi era mult prea sete de privirea lui si de buzele lui, dupa care tanjeam atat de mult.

Regatul mi se clatina, iar asta nu era normal. Nu avea nimeni dreptul sa imi distruga raceala sufletului cu o simpla privire, pentru ca dupa priviri lungi si dese, vine agonia singuratatii, iar eu stiam asta cel mai bine. Aveam nevoie de aer, dar nu puteam sa plec afara..poate ar fi venit dupa mine, si as fi parut si mai ciudata decat am fost deja.

Nici macar nu ii stiam numele, nu stiam cine l-a trimis sa-mi dea lumea peste cap cu ochii lui, care provoaca razboaie intre ratiunea si pasiunea mea. Trebuie sa stau distanta, asta i-am ordonat creierului, in timp ce sufletul imi controla trupul, care mergea inapoi, si mai aprope de cel care mi-ar fi putut aduce sfarsitul regatului de gheata, care ar fi putut sa-mi topeasca turturii din inima doar printr-o simpla privire. „Sunt frumoasa si rece ca gheata!” imi spuneam in timp ce il mai priveam inca odata, si de data aceasta i-am si zambit.

Am plecat. El era afara. S-a uitat dupa mine. Am zambit in sinea mea. Eram fericita. Pentru o seara, care la inceput a fost nereusita, s-a incheiat cu cel mai mare si frumos foc de artificii pe care l-am vazut vreodata. Reprezenta o amenintare pentru mine, dar eram gata sa ma lupt cu el. Eram gata sa trec peste tot, eram gata sa imi dau mantia de Craiasa Zapezii jos si sa ii arat ce sunt cu adevarat. Sunt iadul dupa care tanjeste, o dezordine totala, si totodata fiinta care l-ar fi completat.

Eu sunt Alexa, o fata timida si care pentru o seara, a simtit ca poate avea parte de liniste alaturi de oameni.

M-a parasit.

Pentru multi nu pare ceva semnficativ faptul ca au fost parasiti, dar pentru mine..pentru mine inseamna durere. Nu e o durere fizica, e o durere care ma arde pe interior, care imi distruge sufletul, care pana ieri era incarcat de dragostea lui, de atingerea si zambetul lui cald. Acum, am sufletul gol si bolnav. Sunt trista, pentru ca eram dependenta de momentul ala in care ne vedeam, momentul in care el ….el ma iubea. Relatia noastra a fost perfecta, desprinsa din basme. Eu, o fata simpla, iar el, baiatul pe care il vedeam in filmele romantice la care plangeam in hohote. Eram din acelasi oras, locuiam aproape unul de altul, dar nu ne cunosteam, pana cand intr-o vara, l-am vazut…cum se uita la mine, cu ochii aceia linistiti si plini de farmec, care m-au facut sa zambesc de cum i-am vazut. M-a cucerit cu ochii si zambetul lui, drept pentru care, am depasit 1000 de zile de relatie. Cele mai bune si nebune 1000 de zile din viata mea. 1000 de zile in care am fost fericita cu adevarat, pentru ca stiam ca cineva ma iubeste si ar face orice pentru mine, doar ca sa-mi vada zambetul de copil .

Eram genul de cuplu, care putea vorbi ore intregi si sa nu se sature. Puteam fi frati, prieteni, colegi si iubiti, toate astea la un loc, formand relatia noastra. Eram dependenti unul de celalalt, eram dependenta de chipul lui, de atingerea lui, de sarutarile lui…Stiam ca e perfect pentru mine. As fi putut sa ii iert orice, indiferent de consecinte, l-as fi vrut al meu pentru totdeauna. Nu imi imaginam viitorul decat alaturi de el, il vedeam pe el peste tot alaturi de mine, viata mea nu exista fara el, el era mereu acolo…mereu in dreapta mea, sa-mi spuna ca sunt puternica si frumoasa. Eu, eram dispusa sa fac orice..eu, persoana mea, nu mai exista..exista el si relatia noastra. Nu-mi pasa de alti baieti, nici macar nu ii vedeam, atat de indragostita eram..pentru mine, el era unicul.

Pana cand, intr-o zi, a ales sa nu „ma mai iubeasca pana la stele si dincolo de ele”. Atunci a inceput infernul , atunci a inceput sa imi arda inima. O lunga perioada de timp n-am constientizat ce se intampla in viata mea, nu imi dadeam seama ca sunt o dezordine totala in spatele unui chip aranjat, nu-mi dadeam seama cum demonii si monstrii imi amplificau teama de oameni…nu-mi dadeam seama ca ma inchideam intr-un regat de gheata, mare si rece, in care nimeni nu putea intra. Partea cea mai trista era, ca nici eu nu puteam sa ies din regat, eram captiva in propriul regat, si nimeni nu ma putea ajuta sa ies. Nu puteam plange, am incercat, dar gheata din castel era mult prea groasa ca sa fie topita de lacrimile mele, lacrimi de durere, lacrimi de suflet pierdut. Regatul meu de gheata nu avea doar parti negative, avea si parti pozitive. Ma ajuta sa ma deconectez de la lumea reala, si sa ma scufund in oceanul gandurilor mele, imi permitea sa patrund intr-un univers al meu, unde totul era roz si plin de unicorni si jeleuri. Regatul m-a racit si intarit in acelasi timp, pentru ca doar eu puteam sa imi fiu cel mai bun prieten, doar eu ma puteam intelege pe mine. Nici nu ma chinuiam sa ii ascult pe cei care imi spuneau ca ma inteleg, stiam ca ma mint pe fata. Nu ai cum sa intelegi un om pana nu esti in situatia lui. Priveam in gol si le zambeam cand ii auzeam ca ma inteleg..

Zilele au trecut, iar regatul meu a ramas intact. Nimeni nu l-ar fi putut topi, poate doar el. Dar el nu ar fi facut asta niciodata. Si am ramas singura, mult , mult, mult, timp. Am invatat sa ma pretuiesc si sa traiesc clipa. Oamenii vin si pleaca, asta am inteles. Trebuie doar sa am grija, sa nu-i mai las sa imi atinga sufletul, pentru ca acolo ma pot chinui, ma pot tortura, iar sufletul meu nu mai poate fi ranit si nu mai vreau asta. Vreau doar sa am liniste, sa fie mereu liniste si noapte, pentru ca eu sa nu imi mai aud gandurile despre el, care candva era farmecul zilelor mele.

Eu sunt Alexa, fata cu regat de gheata in suflet, studenta, care incearca sa-si gaseasca pacea interioara si sa fie din nou fericita, ca odinioara. Fata cu par de abanos si durere in suflet.

Thanks for joining me!

Good company in a journey makes the way seem shorter. — Izaak Walton